Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova

Pe 29 august românii păzeau o zi de tristă aducere aminte: Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Vom încerca în rândurile următoare să vedem cum ţineau românii de altădată această sărbătoare tristă.

În popor există numeroase legende despre Sfântul Ioan Botezătorul. O asemenea legendă îl înfăţişează pe Sfântul Ioan ca un beţiv care se refugiază într-o pădure pentru reculegere şi răscumpărarea păcatelor; de aici pleca, uneori cu crucea în mână, în lume. Aşa s-a întâlnit cu Domnul Iisus, codindu-se mult până a acceptat să-l boteze. Într-o altă legendă, Dumnezeu îl îndrăgeşte nespus datorită modului extrem de simplu în care-şi făcea rugăciunea, tocmai de aceea alegându-l să-i boteze fiul, Sfântul Ioan devenind astfel nănaşul Domnului Hristos. O a treia legendă, devenită în timp colindă, cunoscută în tot spaţiul românesc, ne arată un sfânt blestemat de mama sa să se transforme în animal sălbatic; ca atare, Sfântul Ioan ar fi fost vreme de nouă ani şi nouă zile cerb; redevenind om, a ridicat o mănăstire şi mai apoi l-a botezat pe Domnul Iisus.

Prin zonele de sud ale României se crede că este unul din sfinţii cei mai apropiaţi de Dumnezeu, bucovinenii considerându-l, la concurenţă cu Sfântul Neculai, patronul pruncilor, având grijă ca aceştia să nu moară nebotezaţi.

Sărbătoarea de la sfârşitul lunii august avea, pe lângă denumirea din titlu, şi altele precum: Sântion de Toamnă, Sfântul Ioan Taie Capul pe Varză sau Curechi, Crucea Mică sau Brumariul. În legătură cu această sărbătoare, o legendă aminteşte că Sântion ar fi fost un tânăr sărac de o rară frumuseţe; într-o zi, o femeie bogată l-a invitat peste noapte la ea; sfântul, nevrând să intre în păcat, s-a rugat stăruitor la Dumnezeu să-i i-a frumuseţea cea ademenitoare; se spune că Dumnezeu i-a ascultat ruga şi l-a învăţat să-şi taie capul! Făcând Sântion acest lucru s-a pomenit cu un cap de ... oaie în locul frumosului său cap, scăpând astfel de păcat. Amintirea acestei fapte rare ar fi comemorată în fiecare an pe 29 august.

O altă legendă, auzită mai des prin Bucovina, inspirată din episodul evanghelic al omorârii Sfântului Ioan, arată cum însuşi împăratul Irod, atunci când era adus capul sfântului pe un blid, şi-ar fi blestemat fiica: „De amu, draga mea, tot să joci!” Potrivit acestei legende, de atunci fata împăratului joacă într-una, ea întruchipând, conform mentalităţii arhaice, frigurile sau malaria, un bolnav de friguri tremurând mereu, asemenea unui om care joacă. Ca atare, Sântionul de Toamnă era ţinut, în special, pentru friguri, multele interdicţii privitoare la tăiatul fructelor şi legumelor cu formă rotundă amintindu-le oamenilor de la sate de tristul episod al tocării (ciopârţirii) capului sfântului (ca) pe varză. Astfel, mulţi oameni mâncau numai struguri, evitând să mănânce curechi, fructe cu forma rotundă şi/sau roşii, usturoi, legume roşii sau vin roşu; în acest sens, nu se mânca din blid, totul rupându-se cu mâna, pe 29 august fiind interzis cu desăvârşire să se taie ceva cu cuţitul. Excepţii de la aceste interdicţii făceau numai femeile însărcinate.

O datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică până la Ziua Crucii (14 septembrie); de aceea, prin popor se spunea despre acest post că ţine „de la cruce până la cruce”. De ce era mai special? Deoarece acum, potrivit concepţiei arhaice, se putea mântui „sufletul de cele mai grele păcate făcute în viaţă, precum furturi sau ucideri, (...) omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmplă la femei, omorârea pruncilor micuţi noaptea, în somn, fără ştire şi voie, lepădarea pruncilor fără vreme”. Interesant e că postul acesta putea fi ţinut şi pentru alţii, de regulă rude apropiate. Conform tradiţiei, aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creştin, îi puteau uşura mai ales pe părinţi de „blestemăţiile şi vorbele urâte şi grele vorbite în ceasuri necurate, în mânie şi furie contra copiilor”. Celor tentaţi de ţinerea postului „de la cruce până la cruce” le amintim că în fiecare zi se putea mânca numai o turtă de grâu sau de mălai pe care trebuia să o coacă postitorul; la păcate mai uşoare erau permise şi poamele; se dormea direct pe pământ şi, dacă se putea, fără aşternut; postul se termina printr-o pomană dusă la biserică.

Mai precizăm că, mai ales în timpul acestei sărbători, măturile erau încărcate cu forţe magice, mânuirea lor implicând o ritualitate complexă. Legate de un străvechi cult dendrolatric, închipuind adesea un strămoş mitic, măturile nu puteau fi nicidecum folosite pe 29 august, folosirea lor „deranjând” liniştea morţilor. Însă spiritele morţilor puteau fi îmbunate dând de pomană mere, pere sau castraveţi.

„Varianta” de toamnă a sărbătorii Sântionului era aşadar, în primul rând, un prilej de pomenire a morţilor şi a strămoşilor, o zi de post şi de reculegere pentru oamenii cu dragoste de Dumnezeu, început al unui post mântuitor de grele păcate.